Calca e o un orasel tipic Andin situat la 2300 inaltime, aproximativ 1 ora departare de Cusco. Ca şi în alte localităţi mici din Anzi, oamenii de aici inca poarta hainele lor tradiţionale şi urmeaza obiceiuri vechi de sute de ani. Ne-a placut grozav sa ne plimbam prin oraş admirand poncho-urile colorate ale trecatorilor, fustele largi ale femeilor şi palariile frumos decorate ale bărbaţilor, cele mai multe dintre ele intr-o nuanta stridenta de rosu, imposibil de ratat. Ne-a parut tare amuzant sa le vedem pe mamachas (apelativ caracteristic femeilor Andine) purtand fustele lor mari tradiţionale şi apoi un joben alb deasupra părului lor lung, negru si împletit. Am aflat că obiceiul de a purta aceasta pălărie a venit in Peru o data cu bărbaţii spanioli, iar femeilor de aici le-a plăcut atât de mult incat l-au păstrat. Pentru noi a fost hilar să le vedem purtând o pălărie ce in Europa o poarta doar barbatii, dar aici se pare ca asta e “moda”. Cei de aici ştiu că palaria vine din Europa, dar sunt surprinsi să audă că bărbaţii sunt cei care le-au purtat acolo, nu femeile.



„Pătura” multicolora


Un alt lucru caracteristic oamenilor andini e pătura viu colorata pe care o poarta mai mereu pe spate. E folosita în special de către femei pentru a transporta orice de la bunuri cumpărate de la piaţă, la mancare adusa în oraş pentru a fi vânduta, la lemne, la hrană pentru animale, la bebelusi şi copii mici.Cine are nevoie de o duzină de rucsaci, saci şi căruciare pentru copii când exista ceva ce e bun la toate? Să nu mai menţionăm ca bucata asta de material poate fi folosita pentru a te acoperi cand ti-e frig, pentru picnic, pe post de fusta atunci când te-ai plictisit de celelalte haine ale tale, drept prosop după o baie inopinata într-o cascada … şi atâtea si atâtea alte lucruri pe care trebuie doar sa-ti folosesti putin creativitatea pentru a le descoperi. Eu şi Boca ne-am gandit sa ne schimbam poate rucsacurile cu una dintre aceste pături multi-scop. Pana la urmă … de ce nu?:)

Din cate observam pe aici femeile utilizeaza cel mai aceasta bucata de material pentru a-si transporta copiii. Uneori se vede un cap mic iesind din patura, alteori iti dai seama ca e un copil dupa forma păturii pe spatele mamei. De cand suntem aici nu am văzut aproape deloc cărucioare pentru copii, şi cele mai multe dintre aceste femei nu sunt constiente de existenta unei astfel de minunatii. Isi cara copiii pe spate nu numai în timp ce merg prin oraş, dar de asemenea în timp ce lucrează. Multe dintre mamachas care lucrează în piaţă trebuie să stea in picioare timp de 10 ore pe zi, şi în cazul în care asta nu e suficient de obositor, mai au si copii pe spate aproape tot timpul asta. Ce e şi mai impresionant e ca nu e vorba doar de nou-nascuti, ci chiar de copii de 3-4 ani. Povesteam despre cât de bun e lucrul asta pentru copil, sentimentul permanent de siguranta în apropierea inimii mamei, şi pentru relaţia mama-copil, dar în acelaşi timp cât de greu trebuie să fie pentru aceste femei.

Ne uitam mereu la ele cu admiraţie şi uimire, gandindu-ne cât de multe femei europene ar putea să faca lucrul asta chiar şi pentru o zi. Sansele sunt ca nu multe. Noi ca europeni nu ne gandim prea mult la asta, si luam lucrurile ca date de la sine. Caruciorul e prezent in viata mamelor de atata vreme, e în toate magazinele şi e accesibil …  dar sunt încă atât de multe femei în lumea mare care nici macar nu au văzut vreunul in viata lor. Carmen ne-a povestit despre experienta ei lucrand cu refugiaţii din Somalia. Mamele îşi poarte copiii în exact acelaşi mod ca aici, şi pentru ele e chiar mai greu pentru ca femeile africane sunt atât de mici şi fragile, în timp ce copiii sunt mari şi grei. In plus, nu e ca si cum au un copil şi fac lucrul asta timp de 2-3 ani, ci majoritatea dintre ele au 6-7 copii şi practic ajung sa care kg extra in spinare cam tot timpul! Când au văzut căruciorul în America au implorat-o pe Carmen sa le faca rost si lor de “unul din ala”. Din nou o lecţie puternica despre aprecierea a ceea ce avem…


De ce ne-a plăcut Calca atat de mult 


Am iubit oraselul asta atât de mult din cauza atmosferei relaxate si sentimentului de familie. Oamenii vorbeau cu noi fara vreun motiv special, straini ne spuneau Bon provecho (Pofta buna) când treceau pe langa masa noastră, mamachas şi papachas erau foarte bucuroşi să ne vadă din nou … Ne-am simţit atât de „acasa”, a fost incredibil.

Ne-a placut mult modul în care oamenii din Valea Sacra se adreseaza unii altora cu tot felul de diminutive, ce se folosesc de altfel extrem de frecvent. E foarte uşor să creezi un diminutiv adaugand doar “ita” sau “ita”, precum la noi „ta” sau „as”. Deci, chicha devine chichita, vaso devine vasito, mama devine mamita şi papa devine papito. E încântator sa-i asculti pronuntand cuvintele astea pentru ca isi schimba si tonul putin, ca si cum ar vorbi cu un copil. Atât de multa carino (afecţiune), e incredibil. Nu o dată am iesit dintr-un magazin zâmbind după ce o mamita mi-a spus că nu mai are ceea ce eu căutam “Oh, no, ja no hay, preciosita …talvez al frente, Ellos Tienen. Bien, senorita Linda “? (Oh nu, nu mai avem, preţioasa mea … poate vis-a-via, ei au. Bine, doamnisoară frumoasă?). Unde altundeva în lume mi s-a mai spus “preţiosa” în timp ce-mi faceam cumpăraturile?? :p



Alt motiv pentru care ne-a placut atât in Calca a fost lipsa de turisti. Nu este efectiv nimic turistic în Calca (pentru moment cel puţin, dar din păcate sunt pe cale de a-l transforma în locul turistic ce multe dintre oraşele mici peruane au devenit deja), astfel ca treceau zile intregi fără sa vedem macar un străin. De fapt în tot timpul şederii noastre acolo am vazut straini o singura dată – ne-au abordat şi ne-au întrebat dacă suntem voluntari. După cum s-a dovedit ei erau, şi atunci când au auzit ca noi suntem doar „în vizită” au fost cu adevarat surprinsi: “Turiştii în Calca ???”.
Asta pentru că nu ştiau ca noi nu eram turişti, ci … călători şi exploratori  .